Povestea măgăruşului încăpăţânat
A fost odată un măgăruş tare rău şi încăpăţânat. Vai , vai cât era de rău şi de încăpăţânat! Dacă mama lui îl trimitea la câmp să cumpere o mână de scaieţi, ca să facă şi ea o prăjitură, măgăruşul îndată spunea:
- Nu vreau!
Dacă îl ruga să vină la masă:
- Nu vreau!
Dacă îl trimitea la opt seara la culcare:
- Nu vreau!
Orice l-ar fi rugat, el răspundea numai şi numai :
- Nu vreau! (planşa 1)
Într-o zi plecă mama lui de acasă.
- Măgăruşul meu – îi spuse mama – aşteaptă-mă cuminte şi...
- Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau! (planşa 2)
Dar, dacă văzu că rămăsese singur în casă, se potoli. Se uita în sus şi în jos şi se plictisea de moarte.
- Măgăruşule – spuse atunci un şoricel, scoţându-şi nasul din gaura lui – hai să ne jucăm!
- Nu vreau!
- Bine... şi şoricelul se trase îndărăt.
Măgăruşul avea chef de joacă şi-i păru rău că-l luase gura pe dinainte, dar ce mai putea face? De necaz strigă din nou cât putu de tare:
- Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau!
Şi atunci – minune! Peretele se despică, şi din perete ieşi un moşneag încruntat , cu un nas strâmb, ochi şi gură strâmbă. Peretele se închise apoi la loc.
- Pleacă de aici! Strigă măgăruşul. Urâtule, nu te iubesc...Pleacă!
Dar moşneagul îşi strâmbă parcă şi mai tare nasul, ochii şi gura mârâind cu un glas gros şi dogit:
- Nu vreau!
- Tu? Strigă măgăruşul. Eu, eu nu vreau, nu tu! Numai eu am voie să spun Nu vreau...
Moşneagul râse strâmb, cu hohote care făcură să tremure încăperea.
- Eu sunt Moş Nu – Vreau. M-ai chemat de atâtea ori, că-n sfârşit, iată, am venit! Ei, de ce taci?
De astă dată măgăruşul o cam sfeclise.
- Eu...eu nu te-am chemat, bolborosi el. Da de unde? Ţi s-a părut... Pleacă, moşule,
pleacă!... Vezi-ţi de drum!...
- Nu vreau! Răspunse însă Moş Nu – Vreau. (planşa 3)
Speriat, măgăruşul o luă la fugă prin odaie. Se aruncă asupra uşii s-o deschidă.
- Deschide-te odată! îi porunci el înciudat şi uşa răspunse liniştită:
- Nu vreau!
Şi mai speriat, măgăruşul alergă la fereastră. O zgâlţâi dar fereastra nu se deschise.
- Deschide-te, fereastră. Te rog....
- Nu vreau! răspunse fereastra. (planşa 4)
Atunci măgăruşul se aşeză pe duşumele şi începu să plângă.
- Ei, de ce taci? spuse din nou Moş Nu – Vreau, care stătuse liniştit şi-l privise cât alergase
prin încăpere.
Dar măgăruşul plângea mai departe şi lacrimile-i picurau pe duşumele.
- Nu vreau! Strigară în clipa aceea duşumelele şi-ncepură să se mişte, să sară, încercând să
scape de măgăruş.
Tremurând, acesta se urcă pe masă, dar masa rosti supărată:
- Nu vreau! (planşa 5)
Măgăruşul nu mai ştia ce să facă. Era la capătul puterilor, şi atunci, istovitse trânti pe pat. (planşa 6)
- Nu vreau! Strigă însă şi patul, aşa că măgăruşul rămase în picioare, aruncând priviri
înspăimântate în jur.
- Ei, de ce taci? Întrebă pentru a treia oară Moş Nu – Vreau.
Dar în clipa aceea se auziră nişte paşi în faţa uşii. Moş Nu – Vreau se repezi spre peretele care se despică şi-l lăsăs să treacă, lipindu-se apoi în urma lui, de parcă nu s-ar fi despicat niciodată .
- Mămico! Strigă fericit măgăruşul. Mămică, ce bine c-ai venit!
Mama intră în odaie şi-l întrebă mirată:
- Ce-i, dragul meu?
- Ştii, răspunse el, vreau...vreau să cumpăr scaieţi, vreau să mă culc la opt, vreau să
manânc, vreau...vreau tot...Tot, mămico! (planşa 7)
Din ziua aceea, măgăruşul nu-l mai văzu niciodată pe Moş Nu – Vreau, cel cu nas strâmb, cu ochi şi gură strâmbă... Şi, pentru ca nimeni să nu mai păţească ce-a păţit el, s-a dus măgăruşul într-un suflet la prietenul meu care scrie toate poveştile pentru copii, şi i-a spus păţania lui, întocmai.
Urâtă păţanie, dragii mei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu