LEGENDA LUI MOŞ
CRĂCIUN
 |
| Mos Craciun |
A fost odată un păstor sărac şi bătrân. N-avea decât vreo trei oi şi un căţel cu care rătăcea de colo-colo în căutarea hranei. Într-o zi, apropiindu.se noaptea, se gândi să.şi caute un adăpost. În jurul lui însă totul era pustiu, numai nisip şi dealuri sterpe. Atunci văzu mişcându.se încet pe bolta cerului o stea minunată, nespus , de strălucitoare.
- Ce stea ciudată a răsărit, spuse el. De când cutreier drumurile turmelor, niciodată n-am văzut o stea atât de luminoasă.
- Ce-ar fi să ne luăm după ea, stăpâne? Zise căţelul. Poate ne va arăta calea spre un culcuş......
- Bine zici tu, căţelule. Hai ! Şi urmând ei steauaaceea, merseră până dădură peste un staul de vite pierdut în pustietate. Mulţumiră stelei care i-a călăuzitşi, când intrară, mare fu mirarea bătrânului văzând în iesle un Copilaş nou născut, trandafiriu şi dolofan, vegheat de Mama Lui. Cum începusesă se lase frigul nopţii, vitele din staul se adunaseră împrejur şi se străduiau să-i încălzească cu răsuflările lor. Bătrânul se înduioşă : ,, Ce vite de treabă, îşi zise el. Dar numai cu răsuflările lor, e slabă nădejde de căldură. Ia să le ajut şi eu....”
Gândind astfel, îşi luă de pe umeri blana de oaie, singura îmbrăcăminte călduroasă pe care o avea, şi înveli cu ea şi pe Mamă, şi pe Prunc. Pe urmă se cuibări între oi ca să nu-i fie frig şi, obosit de drum, adormi şi el. De la o vreme, simţind apropierea zorilor, se trezi. Se pregăti de plecare şi, păşind tiptil ca să nu-l trezească pe Copilaş, tocmai dădea să iasă, când auzi şoapta Mamei :
- Îţi mulţumesc, păstorule. Pentru binele pe care ni l-ai făcut, Dumnezeu te va răsplăti.
- Ei, lasă! Zise bătrânul. Doar n-am făcut-o pentru răsplată!
Şi pornind să-şi urmeze calea, nu făcu nici douăzeci de paşi, când simţi un vânt călduţ cu mireasmă dulce de flori. La adierea lui, priveliştea pustiei cu colinele sale sterpe pieri treptat, ca şi cum o mână nevăzută ar fi şters-o cu un burete. Privi în urmă, staulul nicăieri. În jurul său, cât putea cuprinde cu ochii, nu se mai vedea decât o întindere nesfârşită de nori argintii şi bucălaţi. Uimit foarte, tocmai se gândea ce să facă şi încotro s-o apuce, când îl învălui o lumină mare şi blândă, care-i potoli pe dată spaima ce stătea să-l cuprndă. Văzu atunci în faţa lui un jilţ înalşt din lemn de mesteacăn împodobit cu ghirlande din cele mai felurite flori. Iar în jilţul acelaşedea însuşi bunul Dumnezeu. Era un bătrân falnic cu plete şi sprâncene stufoase şi cu o barbă argintie până la brâu. Un cerc luminos îi înconjura capul şi tot din lumină era toiagul pe care-l ţinea în mână.
Păstorul înţelese că sunase ceasul să dea samă de tot ce făptuise pe lumea asta şi inima i se făcu cât un purice. Îngenunchie pe pajiştea de nori şi îşi plecă fruntea smerit.
- Cum te cheamă, păstorule ? auzi el glasul Domnului.
- Crăciun mă cheamă, Doamne.
- Şi ce ai făcut tu în petrecerea ta prin lume? Făcut-ai bine sau rău?
- Nu se cade s-o spun eu, Doamne. Dar Tu, care eşti făcătorul cerului şi al pământului, al văzutelor tuturor şi nevăzutelor, vei fi având ştire şi despre faptele unui păstor sărman ca mine.
- Într-adevăr, am ştire, zâmbi Bunul Dumnezeu. Ştiu că n-ai furat, n-ai minţit, n-ai batjocorit şi n-ai asuprit pe nimeni.
Pe cel nejutorat l-ai ajutat , pe cel flămând l-ai săturat iar celui însetat i-ai dat de băut. Şi mai ştiu că în noaptea asta ai dăruit singurul tău veşmânt călduros unei Mame şi Pruncul Ei.
- Aşa e, Doamne, mi-a fost milă să-i văd golaşi.........
- Ei bine, zise atunci Domnul, află, Moş Crăciune, că acel Prunc născut în iesle nu este altul decât Fiul Meu Iisus, pe care L-am trimis pe pământ să vă mântuiască de toate relele ce vă bântuie. Iar pentru binele pe care i l-ai făcut Lui şi Sfintei Maicii Sale, te răsplătesc aducându-te în Împărpţia Raiului.
Slujba ta, Moş Crăciune va fi aceea ca în fiecare an de ziua Naşterii lui Iisus, să duci bucurii copiilor de pe pământ. Iar dacă se vor ivi vreodată oameni fără de lege care să te prigonească, praful şi pulberea să se aleagă de trufia lor, iar tu să fii biruitor asupra tuturor răutăţilor şi să rămâi darnic şi bun, în veacul veacurilor, Moş Crăciun !
De atunci, Moă Crăciun îşi face slujba care i s-a încredinţat, meşterind jucării cât e anul de lung. Căţeluşul, care niciodată n-a fost leneş, ăl ajută şi el cât se pricepe, iar cele trei oiţe pascprin prejmă iarba cea veşnic fragedă a Railui.
La vremea când se apropie iarna, Moş Crăciun scoate un catastif gros, în care sunt trecuţi, ca la catalog, toţi copiii. Îşi pune ochelarii, şi, cu degetul lui bătrân, urmăreşte ce stă scris în dreptul fiecăruia : a fost sau n-sa fost cuminte ?
Iar apoi pregateste fiecaruia darul pe care-l merită. Când dă de numele vreunui copil care a fost din cale afară de rău, rămâne pe gânduri.
- Ce facem? Îl întrebă pe cîţel Îi dăm şi ăstuia un dar ? Uite câte răutaăţi a făcut.......
- Pune-i şi lui acolo un fleşcuteţ. Moş Crăcin, zice căţelul, să nu se necăjeascăprea tare.
Moş Crăciun, suflet bun, se lasă înduioşat de căţel :
- Bine, bine, mormăi el în barbă. Dar îi punem şi o ceapă, ca să se înveţe minte.........
Şi când toate jucăriile sunt pregătite, le încarcă într-o sanie lungă şi înhamă cerbii cei albi cu coarne rămuroase, împodobite cu steluţe care le luminează calea. Se aşazăîn jilţul saniei, iar căţelul sare şi se cuibăreşte lângă el. Se învelesc amândoi în blănuri. Şi pornesc...........
Pe pământ e noaptea sfântă a Naşterii Mântuitorului. Se văd de aici de sus toate ferestrele luminate. În fiecare casă scapără câte un brăduţ împodobit. Răzbat până aici, în înalturile înstelate, clopotele sfintelor biserici ce vestesc marea sărbătoare. De la o vreme, pe măsură ce se apropie de pământ, se desluşesc glasurile şi clopoţeii colindătorilor. Moş Crăciun e mulţumit. El ştie că nu e pe lume bucurie mai mare decât să faci altora bucurii.
E nerăbdător să ajungă, Căţelul, care are mirosul mai ager, aulmecă văzduhul cu botişorul lui negru:
- Parcă se simte mireasmă de cozonac şi de cărnaţi, vesteşte el.
- Şi de sarmale nu ? se nelinişteşte Moş Crăciun.
- Parcă şi de sărmăluţe........
- Ei, atunci e bine, se bucură Moş Crăciun. Înseamnă că s-o găsi şi un pahar de vin pentru nişte călători înfriguraţi ca noi.......
- Ce stea ciudată a răsărit, spuse el. De când cutreier drumurile turmelor, niciodată n-am văzut o stea atât de luminoasă.
- Ce-ar fi să ne luăm după ea, stăpâne? Zise căţelul. Poate ne va arăta calea spre un culcuş......
- Bine zici tu, căţelule. Hai ! Şi urmând ei steauaaceea, merseră până dădură peste un staul de vite pierdut în pustietate. Mulţumiră stelei care i-a călăuzitşi, când intrară, mare fu mirarea bătrânului văzând în iesle un Copilaş nou născut, trandafiriu şi dolofan, vegheat de Mama Lui. Cum începusesă se lase frigul nopţii, vitele din staul se adunaseră împrejur şi se străduiau să-i încălzească cu răsuflările lor. Bătrânul se înduioşă : ,, Ce vite de treabă, îşi zise el. Dar numai cu răsuflările lor, e slabă nădejde de căldură. Ia să le ajut şi eu....”
Gândind astfel, îşi luă de pe umeri blana de oaie, singura îmbrăcăminte călduroasă pe care o avea, şi înveli cu ea şi pe Mamă, şi pe Prunc. Pe urmă se cuibări între oi ca să nu-i fie frig şi, obosit de drum, adormi şi el. De la o vreme, simţind apropierea zorilor, se trezi. Se pregăti de plecare şi, păşind tiptil ca să nu-l trezească pe Copilaş, tocmai dădea să iasă, când auzi şoapta Mamei :
- Îţi mulţumesc, păstorule. Pentru binele pe care ni l-ai făcut, Dumnezeu te va răsplăti.
- Ei, lasă! Zise bătrânul. Doar n-am făcut-o pentru răsplată!
Şi pornind să-şi urmeze calea, nu făcu nici douăzeci de paşi, când simţi un vânt călduţ cu mireasmă dulce de flori. La adierea lui, priveliştea pustiei cu colinele sale sterpe pieri treptat, ca şi cum o mână nevăzută ar fi şters-o cu un burete. Privi în urmă, staulul nicăieri. În jurul său, cât putea cuprinde cu ochii, nu se mai vedea decât o întindere nesfârşită de nori argintii şi bucălaţi. Uimit foarte, tocmai se gândea ce să facă şi încotro s-o apuce, când îl învălui o lumină mare şi blândă, care-i potoli pe dată spaima ce stătea să-l cuprndă. Văzu atunci în faţa lui un jilţ înalşt din lemn de mesteacăn împodobit cu ghirlande din cele mai felurite flori. Iar în jilţul acelaşedea însuşi bunul Dumnezeu. Era un bătrân falnic cu plete şi sprâncene stufoase şi cu o barbă argintie până la brâu. Un cerc luminos îi înconjura capul şi tot din lumină era toiagul pe care-l ţinea în mână.
Păstorul înţelese că sunase ceasul să dea samă de tot ce făptuise pe lumea asta şi inima i se făcu cât un purice. Îngenunchie pe pajiştea de nori şi îşi plecă fruntea smerit.
- Cum te cheamă, păstorule ? auzi el glasul Domnului.
- Crăciun mă cheamă, Doamne.
- Şi ce ai făcut tu în petrecerea ta prin lume? Făcut-ai bine sau rău?
- Nu se cade s-o spun eu, Doamne. Dar Tu, care eşti făcătorul cerului şi al pământului, al văzutelor tuturor şi nevăzutelor, vei fi având ştire şi despre faptele unui păstor sărman ca mine.
- Într-adevăr, am ştire, zâmbi Bunul Dumnezeu. Ştiu că n-ai furat, n-ai minţit, n-ai batjocorit şi n-ai asuprit pe nimeni.
Pe cel nejutorat l-ai ajutat , pe cel flămând l-ai săturat iar celui însetat i-ai dat de băut. Şi mai ştiu că în noaptea asta ai dăruit singurul tău veşmânt călduros unei Mame şi Pruncul Ei.
- Aşa e, Doamne, mi-a fost milă să-i văd golaşi.........
- Ei bine, zise atunci Domnul, află, Moş Crăciune, că acel Prunc născut în iesle nu este altul decât Fiul Meu Iisus, pe care L-am trimis pe pământ să vă mântuiască de toate relele ce vă bântuie. Iar pentru binele pe care i l-ai făcut Lui şi Sfintei Maicii Sale, te răsplătesc aducându-te în Împărpţia Raiului.
Slujba ta, Moş Crăciune va fi aceea ca în fiecare an de ziua Naşterii lui Iisus, să duci bucurii copiilor de pe pământ. Iar dacă se vor ivi vreodată oameni fără de lege care să te prigonească, praful şi pulberea să se aleagă de trufia lor, iar tu să fii biruitor asupra tuturor răutăţilor şi să rămâi darnic şi bun, în veacul veacurilor, Moş Crăciun !
De atunci, Moă Crăciun îşi face slujba care i s-a încredinţat, meşterind jucării cât e anul de lung. Căţeluşul, care niciodată n-a fost leneş, ăl ajută şi el cât se pricepe, iar cele trei oiţe pascprin prejmă iarba cea veşnic fragedă a Railui.
La vremea când se apropie iarna, Moş Crăciun scoate un catastif gros, în care sunt trecuţi, ca la catalog, toţi copiii. Îşi pune ochelarii, şi, cu degetul lui bătrân, urmăreşte ce stă scris în dreptul fiecăruia : a fost sau n-sa fost cuminte ?
Iar apoi pregateste fiecaruia darul pe care-l merită. Când dă de numele vreunui copil care a fost din cale afară de rău, rămâne pe gânduri.
- Ce facem? Îl întrebă pe cîţel Îi dăm şi ăstuia un dar ? Uite câte răutaăţi a făcut.......
- Pune-i şi lui acolo un fleşcuteţ. Moş Crăcin, zice căţelul, să nu se necăjeascăprea tare.
Moş Crăciun, suflet bun, se lasă înduioşat de căţel :
- Bine, bine, mormăi el în barbă. Dar îi punem şi o ceapă, ca să se înveţe minte.........
Şi când toate jucăriile sunt pregătite, le încarcă într-o sanie lungă şi înhamă cerbii cei albi cu coarne rămuroase, împodobite cu steluţe care le luminează calea. Se aşazăîn jilţul saniei, iar căţelul sare şi se cuibăreşte lângă el. Se învelesc amândoi în blănuri. Şi pornesc...........
Pe pământ e noaptea sfântă a Naşterii Mântuitorului. Se văd de aici de sus toate ferestrele luminate. În fiecare casă scapără câte un brăduţ împodobit. Răzbat până aici, în înalturile înstelate, clopotele sfintelor biserici ce vestesc marea sărbătoare. De la o vreme, pe măsură ce se apropie de pământ, se desluşesc glasurile şi clopoţeii colindătorilor. Moş Crăciun e mulţumit. El ştie că nu e pe lume bucurie mai mare decât să faci altora bucurii.
E nerăbdător să ajungă, Căţelul, care are mirosul mai ager, aulmecă văzduhul cu botişorul lui negru:
- Parcă se simte mireasmă de cozonac şi de cărnaţi, vesteşte el.
- Şi de sarmale nu ? se nelinişteşte Moş Crăciun.
- Parcă şi de sărmăluţe........
- Ei, atunci e bine, se bucură Moş Crăciun. Înseamnă că s-o găsi şi un pahar de vin pentru nişte călători înfriguraţi ca noi.......
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu