Pe
muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos lângă
iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe
spatele mamei lui şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl
linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului.
Mama îl priveşte şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ
stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a
hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se despartă chiar azi,
căci vremea înţărcatului venise demult încă.Şi cum se uita aşa, cu ochi
îndureraţi, din pieptul căprioarei scăpă ca un muget înăbuşit de durere;
iedul deschise ochii.
Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre
ţancurile de stâncă, din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit.
Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului,
căci pe muchiile prăpastiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se
încumeta. Acolo, l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de
străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi aruncă picioarele în
fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe – să încerce puterile iedului.
Şi iedul se ţine voiniceşte din urmă; doar la săriturile ameţitoare se
opreşte, câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genuna, apoi se avântă ca o
săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie, pe picioarele subţiri ca
nişte lugere.
Dar trebuie să scoboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou
spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga: păşeşte încet, prevăzătoare.
Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin
hrube adânci de verdeaţă până ce pătrunde în inima intunecată, ca un
iad, a pădurii.
Şi-au mers mult aşa până ce au dat, în sfârşit, de luminiş. Iedul,
bucuros, o ia înainte sărind. Dar în aceiaşi clipă căprioara se opreşte,
ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o cetină, ochii
lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci
căprioara dă un zbieret adânc,sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi,
dintr-un salt, cade în mijlocul luminişului. Lupul, văzând prada mai
mare, uită iedul şi se repede la ea...
Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu
capul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se
topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se
tulbură de apa morţii.
.bmp)
