Puisorii
de Emil Garleanu
 |
| Plansa 1 |
 |
| Plansa 2 |
 |
| Plansa 3 |
 |
| Plansa 4 |
Sub lumina trandafirie a unui blând apus de soare, pământul pare adâncit într-o odihnă neclintită: frunzele aţipesc, pregătindu-se pentru tihnitul somn al nopţii; în depărtări, miriştile scânteiază singuratice, ca nişte ţesături de fir; iazul îşi aşterne faţa umedă, sorbind, până în adânc, din lumina asfinţitului. Din jos, din văi, răsună talanca; iar pe deal, în vii, doineşte fluierul.
În aer, un popor întreg de rândunele se pregăteşte de plecare; s-au adunat rând pe rând de prin părţile acestea şi, de bucurie, în zbor nebun, străbat văzduhul ca nişte săgeţi. Atrase de întinsul sclipitor al iazului, ele se lasă deasupra lui, ca o perdea, apoi, răzleţindu-se în ciripiri ascuţite, se avântă cu toatele înspre păduricea de sălcii; ascunzându-se, rătăcesc prin frunzişul răcoros, apoi o iau de-a lungul miriştilor şi iar se întorc în bătaia lină a aripilor. De după deal vine în zbor rotat un uliu. Pasărea de pradă pare că nu ia în seamă mulţimea paserilor călătoare. Ele îl zăresc; un strigăt de îmbărbătare, şi stolul întreg năvăleşte la luptă. Uliul ocoleşte iscusit prin aer, şi piere cu repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scăpat! Rândunelele, vesele de această fugă, plutesc sus, crezând că l-or mai vedea; zarea rămîne însă limpede, şi dânsele se întorc obosite de se înşiră pe vârful şurelor de paie...
Pe prispa casei, copilaşul numai în cămăşuţă, cu capul gol, urmăreşte de mult jocul stolului de paseri, printre care se află şi cei trei pui ai lui, din cuibul de humă de sub streaşină.Îi căpătase dar de la mămuca lui.
De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea: „Fii cuminte, dacă vrei să-ţi dau puii când or creşte mari!"
De câte ori era neastâmpărat, mămuca îi zicea: „Fii cuminte, dacă vrei să-ţi dau puii când or creşte mari!"
Şi el a fost cuminte, puii au crescut mari, dar în urmă au zburat! El îi văzuse cum au ieşit zilele trecute de s-au jucat prin aer, dar parcă niciodată nu zburaseră mai mult ca astăzi.
Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta, trei, unul lângă altul, sau cei de lângă aceştia, dacă n-or fi chiar cei de la capăt. Toţi parcă seamănă unii cu alţii, şi-s aşa de sus, aşa de sus!...
Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta, trei, unul lângă altul, sau cei de lângă aceştia, dacă n-or fi chiar cei de la capăt. Toţi parcă seamănă unii cu alţii, şi-s aşa de sus, aşa de sus!...
Păsărelele s-au odihnit puţin, apoi şi-au şoptit nu ştiu ce, au scos un strigăt vesel şi s-au ridicat deodată cu toatele. Câteva din ele s-au despărţit o clipă din stol, au atins uşor streaşină casei, apoi s-au pierdut iarăşi în mulţimea celorlalte. Puişorii copilaşului îşi luau rămas bun de la el şi de la cuibul lor de humă.
Stolul mai ocoli de vreo două ori iazul, apoi se înălţă şi porni încet să lunece spre asfinţit.
Copilaşul privi lung stolul care se pierdea, ca o fluturare, în adânc, apoi duse mânuşiţele la ochi şi începu să plângă.
Maică-sa aruncă furca şi veni în fugă de-l luă în braţe; în cuvinte dezmierdătoare îl întrebă ce are.
Copilul nici nu poate vorbi de atâta năvală de lacrămi. Întinde mâna spre cer, îi arată stolul care lunecă în zbor necurmat, şi de-abia îi poate şopti:
Copilaşul privi lung stolul care se pierdea, ca o fluturare, în adânc, apoi duse mânuşiţele la ochi şi începu să plângă.
Maică-sa aruncă furca şi veni în fugă de-l luă în braţe; în cuvinte dezmierdătoare îl întrebă ce are.
Copilul nici nu poate vorbi de atâta năvală de lacrămi. Întinde mâna spre cer, îi arată stolul care lunecă în zbor necurmat, şi de-abia îi poate şopti:
— Puişorii ....
Mama îl strînge la sân şi îl săruta cu drag:
— Nu plânge, puiul mamei, au să se-ntoarcă înapoi... la primăvară ...
Copilaşul se linişteşte; punând mânuşiţa deasupra ochilor, ca mămucă-sa, privesc împreună stolul pe zarea depărtată a cerului.
Mama îl strînge la sân şi îl săruta cu drag:
— Nu plânge, puiul mamei, au să se-ntoarcă înapoi... la primăvară ...
Copilaşul se linişteşte; punând mânuşiţa deasupra ochilor, ca mămucă-sa, privesc împreună stolul pe zarea depărtată a cerului.
Şi lumina slabă a duiosului asfinţit de toamnă le îneacă ochii înrouraţi acum la amândoi.
-page0001.jpg)
